O excursie în natură. Cum să învingem depresia

I. O excursie în natură 

Cum să învingem depresia

•  scenariu şi text de Mihai Goţiu

Daniel doarme. Necesarus şi Descurajatus trec prin geamul deschis şi toarnă câteva picături dintr-un flacon în paharul cu apă de pe noptieră. Se hlizesc unul la altul. Daniel se trezeşte. Nu-i vede pe cei doi. Bea apa din pahar, dă să se ridice, dar camera începe să se mişte cu el. Ameţit, se aşează pe marginea patului.

În cameră intră mama lui Daniel.

– Ziua bună, hai că e gata masa. Micul dejun al campionilor! Ţi-am pregătit şi sandviciurile pentru excursia de azi la pădure. Mi-a spus Maria că mergeţi azi ”pe teren”, să recunoaşteţi plantele şi animalele din natură. Tu de ce nu mi-ai spus nimic?

– Hai, mamă. Lasă-mă cu “dejunul campionilor”. Nu vreau să mă duc azi la şcoală. Şi nici ”pe teren”. Sun-o, te rog, pe învăţătoare şi spune-i că sunt bolnav.

Mama îşi dă seama că ceva nu e în regulă cu Daniel.

– Cum să-i spun că eşti bolnav, când nu eşti? Ce te-a apucat şi ce-i cu faţa asta bosumflată? Hai, fuga la baie, dă-ţi cu apă pe faţă şi treci la masă.

– Nu mă duc azi cu colegii pe teren. N-am ce vorbi cu ei. Iar or să râdă de mine cum au râs ieri când am greşit că Istanbul e capitala Greciei. Nici pe Maria nu vreau s-o văd. Că şi ea a râs când am spus prostia asta. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Cum să mă duc azi să dau ochii cu ei?

– Asta chiar e o prostie! De parcă nimeni n-a greşit în viaţa lui. Hai, termină cu fiţele astea. În cinci minute te aştept la masă, că se răcesc ouăle.

Mama iese din cameră, Daniel rămâne pe marginea patului, cu umerii aplecaţi. Pune mâna pe telecomandă şi o butonează fără chef şi dezamăgit. Necessarus si Descurajatus pocnesc din degete şi devin vizibili.

– Salutare, Daniel! De ce eşti supărat?

– Nu vreau să-i văd azi pe colegi. Nici pe Maria ori pe învăţătoare. Cum s-au distrat ieri când am zis că Istanbul e capitala Greciei. Şi doar ştiam răspunsul corect, dar nu ştiu de ce m-am gândit la Constantinopole şi la Imperiul Bizantin.

-Văleu, dar ce greşeală! Şi asta tocmai din partea celui mai bun elev la geografie! Nici nu e de mirare că au râs colegii şi Maria de tine! Eşti un om de tot râsul.

– Daniel, tu nu aveai voie să faci o asemenea greşeală! Tu trebuia să ştii răspunsul corect. E impardonabil să nu ştii răspunsul la o asemenea întrebare! Eşti un prost!

– Da, este de neacceptat că ai spus aşa ceva. De acum colegii tăi n-or să mai aibă încredere în tine. Se vor distra tot timpul pe seama ta. Nici Maria nu cred că o să mai vrea să petreacă mai mult timp cu tine, să nu se distreze alţii că stă de vorbă cu un prostănac. Şi învăţătoarea cred că o să te mute din banca de onoare şi n-o să te mai dea exemplu. Deprimant, deprimant… Te înţeleg, să fiu în locul tău nici eu n-aş mai vrea să-mi văd colegii. M-aş ascunde de ei…

– Trebuia să ştii că toţi or să aştepte ca tu să greşeşti. Trebuia cu necesitate să ştii răspunsul bun. Cum să nu ştii că Instanbul e în Turcia? Şi nici măcar nu e capitală, că Ankara e capitala.

– Da, asta m-a încurcat…

– Nu trebuia să te încurce ceva. Tu trebuia să ştii.

– Da, este de neacceptat să nu ştii aşa ceva. Să te încurci aşa uşor. Şi mai deprimant e faptul că, de acum, toţi colegii te vor considera prost şi incapabil. Şi chiar eşti, dacă la o asemenea întrebare simplă n-ai ştiut răspunsul. Eşti aşa de uşor de dus de nas. Eu zic să intri înapoi în pat, să-ţi tragi plapuma peste cap şi să nu mai vezi pe nimeni, câteva zile la rând. Poate, poate, o să mai uite lumea, deşi… mă cam îndoiesc: Hi, hi, hi…!)

– Daniel trebuia să ştie că Istanbul nu e în Grecia şi nu e capitală. Daniel s-a făcut de râs în faţa colegilor, învăţătoarei şi a Mariei. De Daniel râd acum toţi colegii. Cu Daniel Maria n-o să mai vorbească. Daniel e prost şi incapabil să răspundă corect la o întrebare simplă. Ha, ha, ha, Daniel nu e în stare de nimic! Nu e în stare de nimic! Toţi râd de el, toţi râd de el! Nimeni nu mai are încredere în Daniel! Nimic nu e mai dezamăgitor decât atât! Daniel e doar un ratat fără noroc. Nimic nu poate fi mai rău decât un ratat fără noroc! Nimic nu poate fi mai insuportabil decât atât! Vai, ce trist e Daniel, vai, ce deprimat e Daniel!

Irationalius urmăreste scena într-o oglindă. Când Daniel e deprimat Iraţionalius creşte în volum. Râde cu mâinile ridicate în sus. Daniel e demoralizat. În cameră intră Retman. Necesarus si Descurajatus se dau înapoi, n-au curajul să-l înfrunte.

– Ce să spun? Tu mai lipseai acum. Îţi face plăcere să mă vezi în starea asta? Te-a chemat cineva?

– Crezi că mai era nevoie? Gândurile tale m-au chemat. Observ ca-i uitat magia noastră şi legile fericirii.

– Mai lasă-mă cu magia ta şi cu Legile Fericirii. Ai impresia că am motive să fiu fericit? Ai idee ce gândesc colegii mei, Maria şi învăţătoarea despre mine? Cât de prost şi incapabil mă consideră? Că nu mai au încredere în mine? Că sunt un tont, un pămpălău şi un ratat? Şi au dreptate, sunt un tont, un tăntălău şi un ratat. Şi, culmea, ei sunt proşti, tăntălăi şi rataţi. Aşa că eu sunt prostul proştilor… Poate fi ceva mai rău decât asta, poate fi ceva supărător decât atât?

– Tu te auzi ce spui? Nu eşti prost, dar ce spui acuma e o prostie. Chiar crezi că pentru un răspuns greşit colegii şi Maria nu te mai apreciază? Că un răspuns greşit poate şterge toate răspunsurile bune pe care le-ai dat până acum?  Că un răspuns te poate defini ca persoană?

– Să-i fi auzit cum au râs, cu Maria în frunte…

– Şi ce-i dacă au râs? Au râs de răspunsul pe care l-ai dat, nu de tine. Dacă nu ai fi răspuns corect cu alte ocazii, dacă nu te-ar fi apreciat cu adevărat, crezi că ar mai fi râs aşa? De răspunsurile cuiva care greşeşte tot timpul, n-ar mai fi râs nimeni, ar fi fost deja obişnuiţi cu răspunsurile greşite. Nu i-ar mai fi surprins unul greşit în plus. Tocmai pentru că te apreciază şi pentru că se aşteptau să dai răspunsul corect s-au distrat. Că ai greşit o dată şi tu. Mare lucru! S-au distrat ieri şi până azi o să uite. Pentru că s-au distrat pe seama răspunsului tău, nu pe seama ta.

– Ştiu şi eu…

– Ia spune-mi tu mie… Din câte ştiu, tu chiar eşti pasionat de ”Ştiinţele naturii”. La bunici, în vacanţe, ai învăţat denumirile tuturor plantelor şi animalelor din natură. Şi pe alea populare, apoi şi pe cele ştiinţifice, pe care le-ai găsit prin atlase. Că, bănuiesc, nu le-ai răsfoit doar aşa, să te afli în treabă şi să te uiţi la poze? Greşesc?

– Da, da… Ştiu că mă distram, la bunici, când le spuneam la prietenii de acolo, că dihorul se mai cheamă şi ”mustela putorius”. Că e evident de la ce vine ”putorius”, că numai sconcsul îl mai concurează la capitolul ăsta, dar nu trăieşte pe la noi. Şi nu m-au crezut, până nu le-am arătat în Atlas, că există şi veveriţe zburătoare, ori că veveriţele sunt rude cu popândăii şi cu marmotele, alea care învelesc ciocolata în reclamele de la televizor…

– Ştiam eu că nu mă înşel. Crezi că Maria şi colegii tăi ştiu toate astea?

– Hmmm… Nu prea cred, că cei mai mulţi dintre ei nu au rude la ţară şi nu ies nici prea des în natură…

– Şi nu vrei să le spui şi lor? Crezi că după ce o să le spui toate astea te vor considera prost sau incapabil? Că nu ştii nimic şi nu eşti în stare de nimic?

– Da, de-abia aştept să le povestesc şi lor. Nu pot rata excursia de azi. Să văd cine o să mai râdă de mine apoi! Mulţumesc, Retman!

– Nu-mi mulţumi mie. Mulţumeşte gândurilor tale bune. Şi faptului că ştii ceea ce ştii. Eu doar ţi le-am amintit. Pe viitor, aminteşte-ţi singur. Şi, îţi repet, colegii tăi au râs de răspunsul tău, nu de tine. Ei te apreciază pentru tot ceea ce ştii şi ce faci, nu doar pentru o situaţie în care ai greşit. Nu e bine că ai greşit, dar nu e niciun capăt de lume. Depinde doar te tine să le demonstrezi că greşeala a fost doar o întâmplare, nu o regulă. Că Daniel e tipul ăla plin de viaţă şi de energie, vesel şi care mereu are ceva interesant de povestit. Că se mai întâmplă să şi greşească, dar că nu asta e regula. Dacă ai greşit la geografie, nu înseamnă că nu eşti bun la biologie sau la altceva. Sunt unele momente, care pot fi neplăcute, dar care nu-ţi afectează valoarea ca om. Dimpotrivă, sunt situaţii care te ambiţionează să înveţi mai mult ca să greşeşti cât mai puţin pe viitor.

– Da, acum mi-am amintit ce mi-ai spus şi cu alte ocazii, că NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE. Că e bine să fac tot ce depinde de mine ca să nu greşesc, dar că oricui i se mai poate întâmpla să facă o greşeală mică. Nu sunt bun sau rău ca om. Sunt valoros ca om prin simpul fapt că exist; comportamentele mele sunt bune sau rele, iar cele rele pot fi schimbate şi îmbunătăţite.

– Aţi auzit, popândăilor? NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE şi sunt valoros prin simplu fapt că sunt om!

Când aud formula ”NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE”, Necesarus şi Descurajatus explodează şi dispar. Daniel se întoarce către Retman, Retman îi face cu ochiul, se aude ”Reeetman!” şi dispare şi el. Sună telefonul, Daniel răspunde.

– Servus, Daniel, eşti pregătit pentru excursia de azi?

– Încă nu, dar în 10 minute sunt gata, dacă treci pe la mine, să mergem împreună, sunt gata până ajungi. Şi, pe drum, o să-ţi povestesc despre ”mustela putorius”.

– Despre ce?

– Mustela putorius. E un animal mic, care trăieşte şi pe la noi şi care, aşa cum îi zice şi numele, miroase de îţi rupe nasul. Dar asta nu i-a împiedicat pe romani, încă de acum mai bine de 2.000 de ani, să-l domesticească. Îl foloseau ca să prindă şoarecii şi şobolanii de prin case, dar şi să vâneze iepuri cu el.

– Ei na, despre ce animal vorbeşti acolo?

– Lasă că îţi spun mai multe când ne întâlnim. Poate vedem unul şi azi, pe teren, că ştiu pe unde îşi fac vizuinele. Te aştept. Mă duc să mănânc! Servus!

– Bine, trec pe la tine. Să fii gata, că m-ai făcut curioasă. Servus!

Daniel închide telefonul. Mama lui Daniel intră pe uşă.

– Se răcesc ouăle.

– Da, da, mă duc la baie să mă spăl pe faţă şi vin!